Actul unirii Basarabiei cu Țara Mamă (săvârșit de românii basarabeni la 27 martie 1918) este cu atât mai important cu cât a fost făcut într-un moment extrem de dificil pentru România. Țara se afla în război, teritoriul său fiind ocupat de trupele germane, austro-ungare și bulgărești. De asemenea, Casa Regală a României se afla în refugiu, la Iași.
În februarie 1917, Rusia înceta războiul contra Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Imperiului Otoman. Anarhia a cuprins tot Imperiul Țarist. Soldații ruși au dezertat în masă, iar trupele țariste s-au transformat în bande de care jefuiau și omorau. Situația era greu de controlat.
În Basarabia au urmat luni în care situația politică era neclară, instabilă, iar viața locuitorilor incertă, pusă sub semnul numeroaselor riscuri generate de război și dezintegrarea Rusiei Țariste.
Deși românii erau majoritari în Basarabia, Ucraina nu a stat impasibilă: noul stat ucrainean revendica teritoriul dintre Prut și Nistru (un vechi teritoriu locuit de români).
În 5/18 aprilie 1917, a fost creat Partidul Național Moldovenesc, având ca președine de onoare pe Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore (președinte), Vladimir Herța vicepreședinte, Pantelimon Halippa, secretar general, Onisifor Ghibu secretar și Daniel Ciugureanu. Partidul milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei în cadrul Rusiei.
Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie națională și teritorială.
În același timp, Adunarea Națională Ucraineană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției Guvernului provizoriu rus de la Petrograd.
Într-o notă din 16/29 martie 1918 a autorităților ucrainene se arăta că în partea de nord a teritoriului Basarabiei locuiesc ucraineni, iar în cea de sud (între gurile Dunării și Nistrului și litoralul Mării Negre) ei au o majoritate relativă.
În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostășesc a proclamat autonomia Basarabiei și formarea Sfatului Țării ca organ legislativ. Au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale. Din totalul de 156 deputați, 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.
Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 și a fost ales ca președinte Ion Inculeț. Deputații moldoveni majoritari în Sfatul Țării au proclamat înființarea unei Republici Democratice Federative Moldovene între Prut și Nistru.
Pentru Unirea Basarabiei cu România au votat 86 membri ai Sfatului Țării, au fost 3 voturi contra și 36 abțineri. În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț, președinte, Pantelimon Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretarul Sfatului Țării.
S-au abținut deputații germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți (lista și opțiunile la votare). La voturile deputaților Blocului Moldovenesc, facțiune majoritară și pro-română, s-au adăugat cinci membri ai Fracțiunii Țărănești, în frunte cu Vasile Bârcă, și reprezentantul comunității poloneze, deputatul Felix Dudkevici. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. După votare și citirea rezultatului au fost invitați în clădire prim-ministrul Alexandru Marghiloman și suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat cuvântul și a declarat că „În numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România, de aci înainte și în veci”.
Important aspect: Unirea Basarabiei cu România nu a fost recunoscută de către Rusia bolșevică (noul URSS, apărut după dispariția Imperiului Țarist).
De asemenea, Unirea Basarabiei cu România a generat nemulțumirea Ucrainei, noul stat care a apărut pe fondul disoluției Imperiului Țarist.
La 30 martie/12 aprilie Kievul a transmis o notă prin care protesta pe lângă guvernul român față de hotărârea de unire pe care o considera un act de „anexiune” pe care nu-l recunoștea.
După Basarabia, au urmat Bucovina (28 noiembrie 1918) și Transilvania (1 decembrie 1918), care au decis unirea cu Țara Mamă, România.
Citește și:
