Astăzi, 2 mai, creştinii ortodocşi şi greco catolici prăznuiesc Învierea Domnului sau Paştile. Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii stând la baza doctrinei creştine.
Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantă dintre toate sărbătorile de peste an şi este al doilea praznic împărătesc cu data schimbătoare, primul fiind Duminica Floriilor. Întregul ciclu de sărbători dintr-un an bisericesc depinde de Sfintele Paşti. În funcţie de data acestei sărbători se ordonează şi se denumesc duminicile şi săptămânile de peste an, cu evangheliile şi apostolele care se citesc la Sfânta Liturghie în timpul anului, se ordonează cele 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, precum şi cele opt glasuri ale cântărilor Octoihului. Importanta sărbătorii este subliniată şi de durata ei, ea ţinând trei zile (mai lungă decât a altor praznice).
Sărbătoarea Paştilor, Sfintele Paşti, sărbători de peste an, învierea DomnuluiCuvantul Paşti este de origine evreiască (Pesah = trecere, moştenit de evrei de la egipteni, dar în limba romana provine din formă bizantino-latina Paschae). Evreii numeau Paşti (Pascha) sau sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Rosie şi a eliberării lor din robia Egiptului (Ieşire 12, 27), care se prăznuia la 14 Nisan şi coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară. Deci termenul de Paşti a trecut în vocabularul creştin pentru că evenimentele petrecute – patimile, moartea şi învierea Domnului – au coincis cu Pastile evreilor din anul 33. Dar trebuie reţinut că obiectul Paştilor creştine este cu totul diferit de cel al Paştilor evreilor, singura legătură dintre ele fiind doar aceea de nume şi de coincidenţă cronologică.
Pastile reprezintă cea mai veche sărbătoarea creştină. Alături de ziua de duminică (sărbătoarea săptămânală a creştinilor) , Sfintele Paşti au fost sărbătorite încă din epoca apostolică.
Primii creştini înţelegeau prin Paşti nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe aceea a Cinei şi a Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urmă. De aceea, săptămână pe care noi o numim azi Săptămâna Patimilor, se numea la ei Săptămâna Paştilor sau Zilele Paştilor. Cu timpul, înţelesul cuvântului Paşti s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii, aşa cum este înţeles şi astăzi.
În Biserică veche au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi. Dar cei mai mulţi creştini sărbătoreau Pastile în aceeaşi zi din săptămână în care a murit şi a înviat Domnul. Adică comemorau moartea Domnului în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, numind-o Pastile Crucii, iar Învierea în Duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinocţiului de primăvară, duminică pe care o numeau Pastile Învierii. Aceştia priveau Pastile Crucii că zi de tristeţe şi îl comemorau cu post şi întristare, prelungind postul până în ziua Învierii, când făceau agape.
Erau şi creştini care serbau Pastile la data fixă: 25 martie sau 27 martie.
Aceste diferenţe referitoare la data sărbătoririi Paştilor au creat controverse între partizanii diferitelor practici, care erau aproape de a provoca schisme sau rupturi între unele Biserici (secolul al II-lea).
Sinodul I ecumenic (Niceea 325) a încercat să uniformizeze dată serbării Paştilor, la initativa împăratului Constantin cel Mare. Pentru aceasta s-a folosit practică cea mai generală, bazată pe calculul datei Paştilor obişnuit la Alexandria, care avea următoarele norme: Pastile se vor serba întotdeauna duminică şi această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară. Iar când 14 Nisan (prima lună plină de după echinocţiul de primăvară) cade duminică, Pastile se vor serba în duminica următoare, pentru a nu se serba o dată cu Pastile iudeilor, dar nici înaintea acestuia. Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria, iar aceasta o va comunica la timp şi celorlalte Biserici creştine.
Deci data Paştilor depinde de două fenomene naturale: unul cu data fixă, legat de mişcarea soarelui pe bolta cerească – echinocţiul de primăvară (21 martie) – şi unul cu data schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie de lunii în jurul pământului – luna plină de după acest echinocţiu, numită şi luna plină pascala. Aceasta din urmă face că data Paştilor să varieze în fiecare an.
Însă, deoarece echinocţiul de primăvară nu era fixat pretutindeni la aceeaşi dată şi din cauza imperfecţiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian (folosit în Apus până în 1582, iar la noi în ţara până în 1924), nici după Sinodul de la Niceea nu au încetat deosebirile între diferitele regiuni creştine în ceea ce priveşte data sărbătorii pascale. Nici până astăzi nu există uniformitate în această privinţă între Apusul şi Răsăritul creştin, fiindcă nu toţi se servesc de acelaşi calendar. Astfel, în Apus, Pastile se serbează între 22 martie şi 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate cu calendarul gregorian, introdus în Apus din 1582.
Totuşi, ca să se înlăture dezacordul dintre diferitele Biserici creştine ortodoxe şi pentru a stabili o uniformitate cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători creştine – Pastile -, Bisericile ortodoxe care au adoptat noul calendar (îndreptat) au stabilit (din anul 1927 înainte), prin consens general, că Pastile să fie serbat în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică o dată cu toate Bisericile rămase la calendarul vechi (neîndreptat).
Însă, deşi toţi ortodocşii sărbătoresc în aceeaşi duminică, ea este numerotata diferit în cele două calendare, din cauza celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat este rămas în urmă faţă de cel îndreptat.
Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică (între care şi cea romană) serbează Pastile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) şi 8 mai (data cea mai târzie), iar cele de stil vechi între 23 martie şi 25 aprilie. Tot de aici provine şi marea diferenţă din unii ani între dată Paştilor ortodox şi a celui catolic.
În ceea ce priveşte modul sărbătoririi, Pastile era prăznuit că o zi de bucurie, fiind cea mai mare sărbătoare creştină: marele eveniment din istoria mântuirii noastre – învierea Domnului -, care stă la temelia credinţei şi a Bisericii creştine. Noaptea învierii era petrecută în biserici, în priveghere şi rugăciune. În acea noapte avea loc botezul catehumenilor, iar momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie, cu săvârşirea Sfintei Jertfe şi cu multe lumini, semn al luminării duhovniceşti. Mai ales neofiţii (cei botezaţi în noaptea Învierii) îşi puneau haine albe şi purtau în mâini făclii luminoase, că unii care s-au îngropat cu Hristos, dar au şi înviat împreună cu El.
Începând de la împăratul Constantin cel Mare înainte, se luminau nu numai bisericile în care se făcea slujba Învierii, ci şi casele creştinilor şi oraşele, cu făclii înalte de ceară sau torţe aprinse, astfel încât noaptea Învierii era mai luminoasă ca ziua. Creştinii se salutau de atunci şi până la Înălţare cu „Hristos a înviat!”, la care răspunsul era „Adevărat a înviat!” În ziua Învierii toţi se îmbrăţişau, cerându-şi iertare unii altora, înainte de împărtăşire. În unele biserici erau reprimiţi solemn penitenţii; împăraţii eliberau prizonierii, stăpânii eliberau sclavii şi toţi făceau fapte de milostenie.
În biserici se aducea de mâncare: pâine dulce (pascha), brânză, carne (mai ales de miel) şi ouă roşii. După ce erau binecuvântate erau împărţite săracilor sau între creştini, aşa cum se mai procedează şi astăzi în unele biserici.
Serbarea Paştilor se prelungea o săptămână, săvârşindu-se în fiecare zi Sfânta Liturghie, la care credincioşii se împărtăşeau cu Sfântul Trup şi Sânge. Neofiţii purtau hainele albe de la botez în tot acest timp. Creştinilor le era interzisă participarea la petrecerile păgâneşti, iar unii dintre Sfinţii Părinţi opresc chiar lucrul în Săptămâna Luminată. De acum şi până la Rusalii erau interzise metăniile în biserici şi posturile.
Învierea Domnului a fost şi rămâne inima spiritualităţii ortodoxe.
