Era decembrie 1989 și se apropia CRĂCIUNUL. Toţi eram înfriguraţi şi aproape înfometaţi, eram trişti şi deprimaţi, visam căldură în apartamente şi apă caldă în vană. Căutam prin magazine săpunuri, detergenţi, portocale, banane, carne şi pâine, voiam ouă, lapte şi unt, ne săturasem de beznă, uram cozile interminabile şi cartelele care ne dădeau dreptul să mâncăm atât cât să nu murim, detestam securitatea represivă şi partidul comunist, voiam să ne mişcam şi să gândim liberi, ascultam „Europa Libera” în surdină şi speram… În dimineaţa de 22 decembrie 1989, SPERANȚA, frigul şi foamea ne-au scos din casă pe străzi cu un curaj inconştient şi nebun. Timişoara vuia, ţara fierbea, în Europa sistemul comunist căzuse, zarurile fuseseră aruncate la Malta.
Era rândul nostru şi rând pe rând ne-am încolonat, nu la comandă, ci spontan şi voluntar am ieşit în strada să ne cerem drepturile, convinşi că vom întoarce o filă în cartea neamului. Erau destule semne din afară (Radio Europa Liberă) şi din interior, că acel copac numit COMUNISM se va rupe. Semne din interior veneau inclusiv de la activiştii şi propagandiştii sistemului politic de atunci.
În acea dimineață m-am încolonat lângă ceilalţi și am ajuns în fața Comitetului Județean de Partid (actualul Consiliu Județean și Prefectură), și pentru câteva momente, când am văzut țeava unei mitraliere la una din ferestre, m-a încercat un sentiment de spaimă, am simțit frica de gloanțe, teama că voi muri. Am vrut să fug, nu de frica morţii, ci pentru gândul la cele două fete ale mele, micuţe atunci. Ce mai puteau face ele cu un tată mort?! Sincer, am vrut să ies şi să fug, dar nu reuşeam, eram om în om, umăr lângă umăr.
Emulația, entuziasmul general al celor din jurul meu, care strigau „Ceaușescu pică”, mi-a dat curaj, și am rămas.
În acea zi de 22 decembrie 1989, revoluționari au fost toți care-au ieșit în stradă, inclusiv cei care n-au fost, dar în sufletul lor era revoluție. Cu ochii minții revăd balcoanele cu oameni care plângeau și aplaudau coloana noastră, a manifestanților.
Am fost întrebat ce-am așteptat atunci și dacă am regrete. Regrete?!… – poate faptul că în percepția mea timpul stă pe loc și noi trecem prea repede prin el. Nu regret că n-am intrat în politică, nu regret că nu am „certificat de revoluționar”, acea bucată de hârtie dată multor impostori care s-au bucurat și se bucură de facilitățile ei.
Așteptări?!…
-Ce-am așteptat atunci în decembrie 1989, aștept și astăzi… O LUME MAI BUNĂ!
Nicu Murgășanu
Fotograf amator, având 37 de ani, Nicu Murgășanu era în decembrie 1989 șef-serviciu la Întreprinderea de Prelucrare a Laptelui Alba Iulia. Împreună cu câțiva prieteni din Alba Iulia a pus pe roate ziarul „Acum”. Vă prezentăm alăturat câteva din instantaneele realizate în decembrie 1989 de Nicu Murgășanu la Alba Iulia.